De ce ai nevoie pentru un concert de succes în România

După experienţa de Liveland Festival, cu 40 de persoane adunate sub scenă, la Kleerup, raspunsul e destul de clar: de public. Cum îl aduci însă, e o altă întrebare.

1. Notorietate. Orice artist care era în vogă în anii ’90 şi încă mai scoate albume e perfect. Cum pe atunci erau doar vreo trei posturi de radio, unul TV şi bulgarii, orice persoană care avea între 15 şi 35 de ani în perioada aia a auzit de trupa pe care vrei s-o aduci. Ăia mai mici au auzit de pe la părinţi, iar îndoctrinarea pornită de la doi anişori vinde, cu certitudine, bilete. Dacă artistul tău a fost pe genericul a mai mult de trei emisiuni teveristice, succesul e garantat (a se vedea Jean Michel Jarre). Dacă oamenii şi-au început activitatea după ’95, nu te risca la nimic care n-are măcar 30 de milioane de albume vândute. Notorietatea maximă se obţite dacă mori pe neaşteptate şi mai ai măcar 100 de melodii inedite rătăcite prin garaj – dar toţi tipii din categoria asta nu prea îi ajută pe organizatorii de concerte.

2. Mumii. Personajele predecembriste funcţionează excelent, cu trei condiţii: să se mai poată mişca, să fi fost difuzaţi măcar o dată la Album Duminical şi să îi aduci la Sala Palatului. E ideal pentru publicul majoritar 60+ pe care îl poţi avea acolo: au scaune pe care să poţi sta tot concertul, dar nu atât de comode încât să şi dormi pe ele. Al Bano, Samantha Fox şi Demis Roussos sunt cele mai sigure investiţii.

3. Brand. Dacă reuşeşti să-ţi creşti un brand serios, publicul vine odată cu el. Nu prea contează cine vine la Rokolectiv, Chestionabil sau Mission, masa critică de cumpărători de bilete există întotdeauna. În primele două cazuri, majoritatea celor care vin nici n-au auzit de artiştii invitaţi până să vadă afişul. Chestia cu brandul funcţionează şi în sens invers – a se vedea petrecerile Flama din MashUp, iarna trecută.

4. Preţ. Aici e simplu. N-ai de ce să bagi bilete VIP la Chestionabil, ci doar la AC/DC, şi, în general, mergi pe principiul IKEA – mai bine mai ieftin, că se compensează. Exită un prag psihologic, pe care e bine să-l înveţi repede. Două evenimente consecutive cu 25 de lei în loc de 20 ar putea însemna sfârşitul unui concept.

5. Loc. Da, ştiu, Bucureştiul stă prost la capitolul săli de concerte, cluburi aerisite şi stadioane încăpătoare, dar văd că ne descurcăm cum-necum şi cu astea. Decât să ne plângem, mai bine hai să alegem unele potrivite evenimentului. Nu-l du pe DJ Vadim pe Stadionul Naţional şi nici pe Bob Dylan la The Ark.

6. Promovare. Dacă îţi pui afişul pe beatfactor, nu te plânge că ai cocalari la petrecere. Alege siteurile şi ziarele care te interesează, nu căuta cantitate. ci calitate. Şi nu te mai lua după ce zice lumea pe Facebook, s-au dus vremurile în care cei care spun că vin la un eveniment chiar vin.